Expozitia se numește ”Amintiri suprapuse”. Dincolo de aparența de palimpsest a numelui, noi vedem aici gândul drag picturii de a invecina rațiuni și sentimente și, mai ales, de a reînchipui, liber, vertical, straturile sedimentare de memorie.
Pretextele expunerii sunt arhitecturi reale sau imaginare, straniu amestec de detalii fictive si martori concreţi, ferestre gotic-flamboaiante si cupole levantine. Sunt portrete, in fapt, un singur poate autoportret, în nenumărate măsuri de culoare si desen, altădată: chip de poet clasic și actor în poză cubistă. Sunt animale, uneori cu fin umor si ironie apropiate de metehnele omeneşti. Un copac cu poze prin anotimpuri, natura ca un vitraliu, Sfântul Gheorghe peste balauri simpatici si o rimă din Nichita Stănescu sunt ultimele.
Gândul mare al expoziției, textul este despre eterna dispută a universaliilor picturii: linia si pata. Disputa se infătisează, aici în expoziţia de la « Alfa » în, măcar, trei tipuri de sintaxă :
- când linia cu insidie îşi subordonează pata şi trece sinuoasa, suprapusă şi juxtapusă petei. Taie şi leagă cu o anume specială voluptate a puterii pe care linia stie ca o are asupra petei...
- când gâlceava e anume regizată de pictoriță și cele doua, linia si pata, își răspund, cu ecouri, uneori intârziate, aflându-se și construindu-se neasteptat în utopia-spațiu de factura muzicală a lucrărilor Angelei Tomaselli;
- când petele, ajutate de lumină, ignoră omeneasca noastra nevoie de linie si margine fermă. Atunci vibrează petele, își compun singure locul din tablou, ispitesc ochiul înspre strania bucurie a picturii de a fi numai pictură.
Acest ultim tip de sintaxă ar fi putea fi exemplificat cu o parabolă a presocraticilor despre o anumită, aproape fiziologică, plăcere a ochiului.
Credeau presocraticii (și noi cu ei) că ochiul care vede, trimite mai întâi o rază de lumină supțire, nevăzută , asupra obiectului, aici tablou al Angelei Tomaselli. Raza atinge și învăluie epidermele toate ale obiectului, apoi se întoarce și îi șoptește ochiului suma de sentimente trăite acolo, pe suprafața intimă a obiectului. Ochiul știe acum și se bucură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu